Într-un oraşel de provincie, o bunicuţă de treabă, vine la proces ca martor. Sprijinită în baston, se asează emoţionată pe scaun, caută în geantă, îşi scoate o batistă pe care o plimbă dintr-o mână în alta.
Procurorul de caz, ca să n-o intimideze, o ia cu blândeţe:
– D-na Ionescu! Mă cunoaşteţi? Vă mai aduceţi aminte de mine? Am locuit pe aceeaşi stradă.
Bunicuţa se uită cu atenţie la el şi zice:
– Da, da! Cum să nu… Te ştiu, sigur că te ştiu, de mic erai un neispravit şi un mincinos. Îţi baţi nevasta, … urât din partea ta!… Ai copii mari şi nu te laşi de prostii!
În sală rumoare, chicoteli, lumea îşi dă coate…
Stupefiat, procurorul reuşeste totuşi să îngăime ceva:
– Dar pe avocatul apărării îl cunoaşteţi?
– Daaa, îl ştiu şi pe el! Toată viaţa a fost o lepră, joacă cărţi, vorbeşte pe la spate, da, da!!! Tot oraşul îl ştie că are amante! Una din ele e nevastă-ta!! Nu ştiu cum a ajuns avocat!!!
În sala de judecată, o tăcere penibilă, nici o mişcare, nimeni nu tuseste, toţi aşteaptă urmarea.
Judecatorul, palid, transpirat, îi cheamă pe cei doi la bară şi le spune:
– Dacă îndrăzniţi s-o întrebaţi pe baba de mine…, v-am spart!